De mică mi-au plăcut poveștile și mai ales atunci când mi le citeau tata, mama sau bunica, pentru că, acum la vârsta adultă mi-am dat seama că acela era momentul meu de conectare cu ei și care parcă îmi doream să nu se mai termine. Voiam să ascult povești în continuu....așa că mi-au luat pick-up (cine e de pe vremea mea știe la ce mă refer 😊), la care ascultam și reascultam poveștile copilăriei. Îmi plăcea să-mi imaginez cum ar fi să fiu un personaj dintr-o poveste și trăiam fiecare poveste ca și cum eram acolo cu totul. Uitându-mă în spate la povestea vieții mele, aș putea spune că e o ca o poveste din cărțile de povești, chiar dacă nu așa cum mi-o imaginasem cândva 😊
Înainte să o am pe Maya, fiica mea, îmi imaginam că o să-i citesc și o să-i spun cele mai faine povești, dar, pentru că mulți ani la rând am auzit în jurul meu spunându-mi-se să revin cu picioarele pe pământ și să nu mai visez cu ochii deschiși, m-am crezut atunci greșită, ciudată, neadaptată și am respins lumea poveștilor și le-am aruncat într-un colț de uitare. Ei bine, rezultatul a fost că nu am avut răbdare să citesc povești fiică-mii, nici ea să mă asculte citindu-i– ea mă întrerupea și îmi punea întrebări care mă oboseau efectiv. Ulterior, am citit împreună povești când era la grădiniță și în primii ani de școală, pentru că trebuia, așa se cerea. Îmi era cam ciudă pe mine pentru că nu putusem să-i insuflu fetiței mele bucuria poveștilor, dar era musai să corespund lumii realiste, și nu aceleia care visează, că așa fac oamenii mari și trebuia să fiu și eu om mare.
Și totuși, acum 7 ani am început să promovez cărți pentru copii în limba engleză, în mare parte cărți cu povești, pentru că așa speram ca Maya să aibă acces la cărți și să mai renunțe la tableta și jocuri, cum sunt astăzi tendințele actuale. M-am bucurat să văd că, acea parte din mine care visa cu ochii deschiși era readusă la viață într-un mod practic și util. Pentru că, am dezvoltat ușor-ușor o activitate din promovarea acestor cărți în rândul copiilor. Și am crescut o adevărată rețea de mămici care iși doreau și ele să ofere copiilor cărți de calitate, preocupate de educația copiilor lor, și uite așa m-am plimbat cu cărțile pe la școli și grădinițe, bucurându-mă împreună cu copiii de minunatele cărți și magia ascunsă în ele. Unii dintre ei chiar mă întrebau dacă eu am scris toate acele cărți și credeau că le știu pe dinafară. Tare mi-ar fi plăcut să le confirm că eu sunt autoarea acelor cărți, văzând cât de fascinați mă priveau. Am excelat însă prin a parcurge o selecție enormă de cărți pentru a le putea recomanda cele mai potrivite titluri în funcție de pasiunile și interesele lor. Era musai să fiu și eu bună la ceva, excelentă chiar, dacă măcar nu scrisesem eu pentru ei acele cărți.
Am început apoi să lucrez la dezvoltarea mea personală, pentru că, ce să vezi, undeva, cumva simțeam că ceva lipsește, că nu mă simt adultă 100%, că îmi plac desenele animate și poveștile și cei din jurul meu mă considerau uneori naivă, puerilă și prea emoțională 😊Atunci am descoperit că există povești terapeutice și pentru adulți și poveștile sunt primite cu bucurie de copii și adulți, pentru că și ei au acolo un copil interior căruia îi plac poveștile indiferent ce vârstă am avea.
Iată astăzi prima poveste scrisă de mine, povestea “Daniela și Mânzul” – o poveste care a curs pur și simplu, o dată ce am „aruncat” acest titlu așa, oarecum la întâmplare, deoarece a venit în contextul unui grup de nutriție, unde am vorbit despre mâncare sănătoasă, emoții, subconștient.
Povestea aceasta este practic despre mâncatul compulsiv și dependența de dulciuri. Lectură plăcută și aștept cu mare interes un gând, o emoție, o impresie cu care ai rămas citind această poveste.
Daniela era o fetiță de vreo 7-8 anișori care locuia împreună cu părinții și bunicii ei într-un loc minunat, la țară, cu dealuri și păduri înverzite, pline de copaci falnici și umbroși, unde întinderile mari de iarbă și flori multicolore păreau infinite, precum un ocean fără început și fără sfârșit.
Locuiau într-o casă modestă, dar veselă și primitoare, precum mai toate casele de prin preajma locului. Părinții Danielei erau mai toată ziua plecați la oraș la serviciu, iar ea rămânea acasă cu bunicii ei, care erau și ei mai toată ziua prin curte sau cu munca la câmp. Frați sau surori nu avea, iar casele vecine erau la distanțe destul de mari, peste deal.
Așa că Daniela era mai tot timpul singură, iar bunicii și părinții, când se adunau acasă de pe la treburile lor, nu aveau prea mult timp de petrecut cu ea, că erau atât de obosiți după o zi de muncă. Totuși obișnuiau să mănânce și să stătea puțin împreună după masa de seară, iar apoi fiecare se ducea la culcare. Și cam așa se petrecea în fiecare zi.
Danielei îi plăceau atât de mult poveștile și se bucura tare când un membru din familia ei îi citea câte o poveste, sau două, sau trei.....parcă nu voia să se termine timpul când oricare dintre ei îi citea povești, pentru că atunci simțea că ei erau cu ea, și nu se mai simțea atât de singură. Tatăl ei a adus într-o zi un pick-up de la oraș și atunci Daniela a început să asculte povești la acel pick-up, iar familia ei îi citea povești din ce în ce mai rar.
Părinții ei, când se întorceau seara de la munca din oraș, aduceau uneori dulciuri pentru Daniela, dar ea avea voie să mănânce doar o dată pe lună, pentru că, atunci când a fost bebeluș, i-au spus că ea a avut o boală tare urâtă și ea trebuia neapărat să se ferească de dulciuri, pentru că îi făceau rău. Și ea îi asculta fără să-i conteste, deși erau atât de buneeee!!!
O dată a furat din cămară din borcanul de cremă de ciocolată, câte o linguriță azi, altă linguriță mâine, până a terminat borcanul. Atunci a intrat în panică, mama ei o certa mai mereu și credea că o să o bată, chiar data aceasta pentru că a mâncat întregul borcan. Și atunci a dat și ea vina pe bunica, ca să se salveze. Numai că mama și tata au certat-o atât de rău pe bunica și au acuzat-o că i-a mâncat crema de ciocolată fetiței și, deși Danielei i-a părut rău pentru ce a făcut și că a picat toata supărarea pe bunica, nu a recunoscut nici în ruptul capului că ea a mâncat de fapt întregul borcan, pentru că, și-a spus ea în gând- ar fi fost și mai grav pentru ea- că a furat și a mințit , neputându-și nici măcar imagina ce pedeapsă și bătaie ar fi putut primi!!!!
Mama a închis cămara cu cheia și numai ea avea acces la ea. Acest lucru nu îi convenea Danielei, dar a acceptat atât timp cât scăpase nepedepsită și nebătută.
Cămara cu bunătăți era undeva în afara casei, lângă bucătăria de vară a gospodăriei, acolo unde mai petreceau timpul în serile călduroase.
Aveau și câteva animale în ogradă, Danielei îi plăcea foarte mult să petreacă timp cu ele, să le hrănească și să se joace cu ele. Dar parcă îi lipsea totuși un prieten , își dorea atât de mult un prieten numai al ei, cu care să se joace, să -și spună povești, să mănânce și să doarmă împreună.
Într-o zi, pe când era prin curte, a auzit un foșnet ciudat în zona cămării. Nu mai era nimeni acasă cu ea în acel moment, de aceea începu să i se facă frică. Cine putea fi oare? Acum mama chiar o să o certe pe ea că a umblat la cămara încuiată, nu o să mai aibă cum scăpa de data asta, așa că se înspăimântă de-a binelea. A decis pe loc că singura opțiune rămasă este să descopere intrusul cu orice preț, să-l prindă și să-l arate mamei, mai ales că, de data asta chiar nu era ea cea vinovată!
L-a luat cu ea pe Azorel, cățelul lor din curte, și s-a apropiat încet, tiptil, atentă la cel mai mic zgomot care venea dinspre cămară. A dat ușa cămării deoparte și când s-a uitat la cine era înăuntru, a încremenit: avea în fața ei un mânz atât de frumos, cum nu mai văzuse în viața ei niciunde!!! Iubea caii și aveau și ei doi în curte pentru căruță, dar acesta era cu totul și cu totul din cale-afară: blana lui maro- cafeniu îi strălucea, iar coama neagră și rebelă era atât de maiestuoasă!!!
Mânzul nici măcar nu o observase, se înfrupta de zor și cu atâta cu nesaț din bunătățile descoperite: platouri întinse cu prăjituri care mai de care mai colorate, tot felul de ciocolate, dulcețuri și bomboane, era un adevărat paradis!!!!! Iar Daniela habar nu avusese ce se află în spatele acestei cămări de când mamă-sa o încuiase cu cheia!!!!
„Aha, deci de aia mama a încuiat-o!!!!”, și-a spus ea cu ciudă. A simțit atunci cum o cuprinde o furie de nedescris pe mama sa, care o tot cicălea că dulciurile nu sunt bune, nu sunt sănătoase, iar ea ținea departe de ea acest paradis care arăta și mirosea divin!!!!
Orbită de furia ce o simțea pentru mama ei, aproape că nici nu îi păsă că mânzul acela sălbatic o putea lovi dacă s-ar fi speriat de ea și a intrat cu o viteză și poftă de nestăvilit în cămară, înfruptându-se alături de mânz din acele bunătăți ispititoare.
După numai câteva secunde privirile li s-au întâlnit și atunci Danielei i-a venit pe loc în minte ideea cum că acel mânz semeț era prietenul pe care îl dorea de atâta timp!!! Mânzul a sărit în felu-i sălbatic îndărăt, speriat de Daniela cea năzdrăvană, dar s-a liniștit instant în momentul când i-a întâlnit privirea caldă, prietenoasă. Amândoi aveau gurile pline de dulciuri și parcă nu se mai săturau din înfulecat. Mânzul era fericit că a găsit această comoară din cămară, iar Daniela era și ea fericită că și-a găsit un prieten numai al ei.....dar și pentru comoara dulce din cămară!!!
Pe loc a decis ca mânzul să fie secretul ei, pe care nu-l va spune nimănui, ca să nu i-l ia, sau să dispară!! După ce s-au săturat de mâncat, de fapt aveau burțile atât de pline că nu mai puteau înghiți nici măcar o caramea, Daniela a închis ușa cămării la loc, astfel încât să nu dea de bănuit mamei în vreun fel!!!!
A doua zi, mânzul a apărut din nou în ogradă, dar acum parcă o aștepta răbdător pe Daniela să vină și să deschidă cămara. Ceea ce s-a și întâmplat!!! Și de atunci, Daniela și mânzul petreceau ore în șir împreună, savurând delicatesele, iar în timpul ăsta Daniela îi povestea bucuroasă ce făcuse cu o zi înainte cât nu era mânzul prin preajmă-i. Se simțea atât de bine cu mânzul acela superb, părea că el o ascultă, o înțelege chiar, e prietenul ei cu adevărat.
Daniela remarcase modul în care îl făcea pe mânz să apară ca prin minune – atunci când se ducea la cămară și deschidea ușa, mânzul apărea de niciunde alături de ea. Și stătea cu ea exact cât mâncau acele dulciuri, poate câteva minute peste, apoi se făcea nevăzut cât ai clipi. I se păru ciudat și magic în același timp comportamentul mânzului, însă era atât de încântată că în sfârșit are un prieten chiar și pentru câteva momente, în care simțea o bucurie maximă, euforică și pe care o împărtășea cu prietenul ei. Mânzul se comporta cam ciudat pentru un cal, se tăvălea pe jos cu Daniela, părea că este un animal de companie și nu unul sălbatic în acele momente. Apoi, brusc dispărea, după ce terminau de mâncat dulciurile din ziua aceea. Ceea ce a făcut ca Daniela să caute tot mai multe momente din zi în care să aibă parte de prezența mânzului sălbatic și fericit alături de ea. Așa a început să mănânce din ce în ce mai multe dulciuri. Și ori de câte ori mânca ceva dulce, hop și mânzul, și împărțea fericită cu el tot ce avea dulce în cămară.
Familia Danielei era așa ocupată cu treburile zilnice, că nu a apucat să observe decât foarte târziu că fetița se îngrășase inexplicabil de mult. Hainele nu o mai încăpeau, la școală copiii făceau glume legate de greutatea ei, iar Daniela se simțea din ce în ce mai inconfortabil în prezența altor persoane, pentru că avea impresia că toată lumea observa cât de mult se îngrășase și îi va face, poate, vreo observație, remarcă sau critică ce o vor supăra cu siguranță. Era fericită doar când se întâlnea cu Mânzul și mâncau împreună dulciuri.
Mama ei a dus-o pe Daniela o perioadă la un doctor care avea și un club pentru copii supra-ponderali, și, deși nu a vrut inițial să meargă pentru că doctorul se arătase extrem de exigent la prima vizită, a acceptat totuși să se ducă la acel club, pentru că a văzut că erau și alți copii grăsuți ca ea și măcar nu vor face glume pe seama ei. Chiar își dorea să găsească o soluție pentru a nu mai fi atât de grasă....și să nu mai atragă privirile scrutătoare ale oamenilor, sau glumele proaste ale colegilor de școală sau criticile mamei. Și în același timp să păstreze legătura cu mânzul- prietenul ei-, singurul care o iubea, o plăcea și o asculta când ea avea nevoie, numai că aceasta se întâmpla doar când mâncau împreună dulciuri.
La acest club Daniela a învățat cum să mănânce mai multe fructe și legume și alte alimente care erau considerate mâncare sănătoasă, dar care nu o încântau așa tare precum dulciurile. I se spunea că trebuie să țină dietă dacă vrea să slăbească.....”de parcă era bolnavă.....ea era doar grasă și ce vină avea ea că dulciurile alea atât de gustoase aveau efect de îngrășare? Cine le-a făcut atât de delicioase? Până la urmă ele erau bucuria ei, pentru că așa se putea revedea cu mânzul cel frumos, prietenul ei de nădejde, care o iubea și o asculta. La naiba cu toate părerile!!! ”
A acceptat, totuși să dea o șansă acestei noi abordări, își dorea cu ardoare o soluție care să funcționeze. Astfel că, în timp, Daniela a învățat că există dulciuri care sunt făcute fără zahăr , cu alte substanțe înlocuitoare, care aveau, însă, gust de dulce, iar acestea nu mai îngrășau.....ziceau cei de la club.
Petrecând la club o perioadă de câteva luni, a putut observa că toate acele învățăminte aplicate în alimentația ei zilnică chiar aveau efect.....kilogramele începuseră să se topească unul câte unul și toată lumea o lăuda pentru asta. În plus, avea câteva noi reguli în ceea ce privește cantitatea de mâncare la o masă, modul de combinare al alimentelor, câtă apă era nevoie să bea pe zi, pentru că ziceau cei de la club că atunci când credem că ne e foame, corpul are nevoie de hidratare de fapt, adică de apă. Și ceva reguli privind mișcare și exercițiu fizic zilnice, dar mai ales odihna, este necesar să se ne odihnim noaptea cel puțin 6 -8 ore, pentru ca organismul nostru să se regenereze....și mai ziceau ei că slăbești atunci când dormi, hmmm!
Daniela era așa fericită, că se putea întoarce, în sfârșit la ea acasă și reîntâlni cu Mânzul, spunându-și în sinea ei: “Wow!!! Ce bucurie!!! Gata, am rezolvat problema, și-a zis ea!!! Deci pot să mănânc și fructe și dulciuri fără zahăr împreună cu mânzul meu fără să mă mai îngraș!!! Yaaaii!!!”
Așa că, o dată întoarsă acasă, s-a dus repede să umple cămara de fructe și tot felul de preparate dulci fără zahăr pe care le- a cumpărat împreună cu mama ei din oraș așteptându-și cu nerăbdare prietenul pe care nu îl mai văzuse în tot timpul ăsta.....la club nu avea voie nici un dulce cu zahăr, deci Mânzul nu avea cum să apară. În plus, era convinsă că mânzul nu știa drumul până în oraș și oricum s-ar fi rătăcit pe străzi până să o găsească.
Daniela deschise ușa cămării cu un așa entuziasm, că aproape o scoase din balamale. Și Mânzul apăru!!!! Bucuros și el, își flutura coama de o parte și de alta revăzându-și buna prietenă după atâta timp.....părea cam schimbată...nu mai era așa mare. Mânzul tropăia frenetic în jurul Danielei care era cu gura până la urechi de fericire și de bucuria revederii cu prietenul ei drag.
Îi lipsise atât de mult cât fusese plecată la acel club!!!! Chiar dacă știa că nu îl poate atinge și lua în brațe pe Mânz,- încercase de câteva ori în trecut, dar Mânzul nu îi permitea să îl atingă cu vreun deget, se retrăgea mereu nervos, acum nici că îi mai păsa Danielei de asta. Era în sfârșit reunită cu Mânzul ei și asta era tot ce conta!!!!
A început să-i povestească Mânzului unde a fost și ce a făcut în perioada aceasta, pentru că simțea în ochii lui mari și întrebători că era foarte curios să afle de ce îl părăsise, și de ce plecase fără el. Părea că este o înțelegere tacită între ei și era cam nedumerit de ce dintr-o dată Daniela dispăruse.....și acum reapăruse atât de schimbată!!! El o plăcea așa cum era ea, oricum adică! Și pe măsură ce Daniela îi povestea cu înflăcărare despre noile dulciuri și metode de a mânca împreună dulciuri care să nu o îngrașe, împinse spre botul lui Mânz un măr, apoi două mere. Mânz le mâncă cu poftă, și lui îi plăceau fructele, în special cele din pădure, merele și unele legume precum morcovii.
Bine, bine, asta era altă treabă, prietenia cu Daniela se baza exclusiv pe dulciuri, de ce încearcă această fetiță acum să-i dea lui fructe? Pe astea și le ia și singur din copac sau din pădure unde locuia de unul singur.
Așa că o împinse pe Daniela la un moment dat cu botul spre raftul cu prăjituri. Îi plăcea tare mult când Daniela i le oferea una câte una, și savurau amândoi momentul, cu o plăcere și cu o bucurie nemaipomenită.
Daniela chiui de bucurie când văzu că Mânzul este atât de nerăbdător să guste noile dulciuri fără zahăr și-i puse în față un platou cu prăjiturile lui preferate, dar făcute fără zahăr de data aceasta. Mânz a înfulecat o dată, de 2 ori, de 3 ori.....până a terminat tot platoul........și atunci ceva cu totul neașteptat s-a întâmplat: Mânz i-a aruncat o privire atât de răutăcioasă Danielei, a împins-o cu copita din fața intrării în cămară și s-a făcut nevăzut într-o fracțiune de secundă.
Daniela era nedumerită, tristă și deznădăjduită. Așteptase atât de mult să îl revadă pe Mânz, îi fusese atât de dor de el! Cu ce greșise? Ce se întâmplase cu Mânzul ei de se supărase atât de tare? Cum putea să îl găsească și să îl întrebe cu ce l-a supărat? Îl voia atât de tare pe prietenul ei înapoi și ar fi făcut orice să-l revadă. Și cum stătea ea așa plângând în fața platourilor cu dulciuri sănătoase și fructe, i-a trecut prin cap că Mânzul poate că se supărase pe ea și s-a simțit trădat, păcălit.....cu acele fructe și dulciuri fără zahăr în locul celor cu care se obișnuiseră să le consume împreună. Nici ei nu îi plăceau prea mult, ce-i drept. Bine, fructe mânca, îi plăceau, la fel și lui Mânz, dar totuși, gustul fructelor nu îl putea înlocui pe cel al dulciurilor, oricât de sănătoase ar fi fost ele. Acestea fără zahăr nu erau dulciuri.....bleah!!!! Pe cine păcălim noi aici ???!!!!
Și totuși.... își aducea aminte că, mâncând sănătos la club, a reușit să scape de kilogramele în plus ce o facuseră atât de nefericită în trecut și o țineau departe de oameni și de copiii de vârsta ei.
A simțit apoi cum, dintr- o dată o cuprinde o furie imensă pe Mânz, deci el o iubea doar pentru dulciurile cu zahăr care ei îi făceau atât de mult rău!!! Și imediat ce terminau de mâncat, el dispărea. Lui Mânz nici nu îi păsa dacă ea ar mai fi dorit ca el să stea cu ea puțin. Și nici măcar nu accepta ca ea să-l îmbrățișeze. Ce nesuferit!! Bine că a plecat, și-a spus ea, și a decis să nu se mai gândească vreodată la el.
A trecut așa o perioadă bună de timp, fără sa se gândească la Mânzul cel frumos. De revăzut nici nu se punea problema, pentru că ea nu mai consuma nici o picătură de zahăr, decât ce învățase la clubul de nutriție, și era și firesc că Mânzul nu mai apărea, mai ales de la ultima întâlnire când fusese „păcălit” cu fructe și dulciuri fără zahăr. Numai că, deși se simțea mai bine că nu mai avea atâtea kilograme în plus care să o facă subiect de batjocură și glume proaste din partea colegilor, Daniela tot nu reușea să-și facă prieteni, părinții ei la fel de ocupați erau, iar ea tot singură se simțea. Și atunci a reînceput să mănânce dulciuri cu zahăr, sperând în sinea ei că Mânz va reapărea ca în trecut, să mănânce și să se bucure împreună de bucatele atât de savuroase cu zahăr.
Numai că, trecu o zi, trecură două, și deși Daniela mânca din ce în ce mai multe prăjituri cu zahăr, Mânz tot nu apărea. O clipa simți ca un val de furie pe Mânzul acela încăpățânat și orgolios, cum de renunțase la ea atât de ușor și nici măcar nu voia să o vadă chiar și preț de o prăjitură? Lăsă însă furia să se ducă și imediat un nor de îngrijorare o cuprinse gândindu-se că poate i s-a întâmplat Mânzului ceva de nu a venit.
Ea nu știa unde locuia Mânzul, niciodată nu știuse, sau ce făcea el când nu era cu ea, nu se întrebase niciodată până atunci dacă el trăiește singur sau are o familie, Daniela se mulțumise pur și simplu cu apariția lui instantă ori de câte ori ea mânca o prăjitură, o bomboană, o ciocolată cu zahăr. Și apoi dispărea, pur și simplu, de după dealuri, ca și cum nici nu ar fi fost vreodată pe acolo.
Iar acum nu mai apărea de niciunde.....oare ce s-o fi întâmplat cu el? era întrebarea care tot îi stăruia în minte și creștea îngrijorarea ei pentru Mânz. Îi era și atâta dor de el.....și atunci, pe loc, s-a decis să se duca să-l caute.....oricâte zile i-ar fi trebuit, oricât de departe ar fi avut de mers, singură prin pădurile acelea întunecate și pline de lighioane sălbatice, ea îl va căuta pe Mânzul ei drag și nu se va opri până ce nu îl va găsi. Le-a scris un bilet de rămas bun părinților și bunicilor și i-a rugat să nu se îngrijoreze pentru ea, că va fi bine, numai că ea trebuie să-și găsească prietenul și să-l aducă înapoi cu ea.
Daniela porni de îndată la drum, luându-și în desagă câte ceva de-ale gurii, dar și un morcov, un măr precum și prăjitura preferată a lui Mânz, și apă. Străbătu Daniela munți și văi, poienițe însorite și păduri umbroase, ea mergea necontenit. Noaptea dormea sub cerul liber, vegheată de o caprioară, un iepuraș, un pui de urs jucăuș și o veveriță. Dimineața pornea la drum încrezătoare că îl va găsi cu siguranță în acea zi pe prietenul ei. După vreo 4-5 zile de mers, ajunse într-un loc cu o apă ce curgea de sus de pe stanca înaltă și se revărsa cu forță și putere și forma un mic lac cu apă atât de limpede și rece. Era pentru prima oară când Daniela vedea o cascadă și nu se mai sătura admirând-o. Era fascinată de căderea apei și de razele soarelui care transformau picăturile de apă în fascicule multicolore care se grăbeau parcă să ajungă în lacul superb cu apă turcoaz din fața ei. Urmărind așa jocul acela fascinant al naturii, zării undeva jos în partea dreaptă a cascadei pe Mânzul său. Nu îi venea să creadă că l-a găsit, în sfârșit !!!! A alergat la el într-o clipă, numai că el era căzut pe jos și abia mai putea răsufla. Probabil stătea așa de ceva timp, întins și aproape nemișcat, pentru că Daniela a putut observa că Mânz avea răni adânci la picioarele din față. Mânz abia dacă se putea mișca și cu ochii pe jumătate închiși de atâta durere și suferință, reuși să o vadă pe Daniela. Și chiar dacă ea îi întinse de la distanță mâncarea ce o adusese cu ea în desagă, Mânz nici nu clipi.
Daniela nu mai stătu pe gânduri și se duse repede la apa turcoaz să aducă și să-i curețe rănile și să le îngrijească. Apoi, chiar dacă știa că în trecut Mânz nu îi dădea voie să îl atingă, de data asta Daniela îi cuprinse curajoasă capul în mâinile ei micuțe și se uită în ochii lui pe jumătate închiși, și îi spuse: „Te iubesc atât de mult, Mânzul meu, sunt alături de tine și am să te îngrjiesc până ai să te faci bine! Am venit să te iau acasă!”
Și l-a îmbrățișat atât de tare și cu putere fără să mai țină cont de ciulinii din coama jigărită a lui Mânz care îi ințepau pielea fină de copil. Daniela îl mângâie apoi atât de blând pe Mânz, îl dezmierdă cu pupicuri dulci și îl îngriji cu atâta dedicare și răbdare, încât Mânz se refăcu mai repede decât și-ar fi putut imagina cineva că este posibil. Chiar dacă nu era obișnuit ca vreun om să îl atingă și să se apropie de el, de frică să nu i se întâmple și lui ce i s-a întâmplat familiei lui acum ceva vreme, atunci când au venit oamenii aceia răi cu lasouri și i-au înconjurat pe mama, tata și frații lui care pășteau liniștiti pe pajiște. Oamenii răi i-au capturat familia și i-au luat-o cu ei, iar de atunci nu i-a mai văzut pe nici unul de-ai lui.
Dar totuși, când Daniela îl îmbrățișase și îl îngrjise, Mânz a simțit că nu este în pericol și s-a lăsat surprins de senzația atât de plăcută care îi învăluise tot corpul. Oare asta să fi fost cauza pentru care s-a însănătoșit atât de repede? Credea că nu o să se mai poată ridica de jos vreodată, durerea din picioare era atât de puternică și se simțise atât de sleit de puteri și neputincios. Iar această fetiță l-a căutat, l-a îngrijit și l-îmbrățișat cu atâta căldură. Mânz și-a dat seama atunci ce plăcut este să te simți iubit de cineva și hotărî pe loc să o accepte de acum pe Daniela să se apropie de el. Așa că, îi dădu voie Danielei să-l încalece și să-l țină de coama pentru a nu cădea când el galopa prin lanurile verzi.
Când au ajuns în curtea casei Danielei, părinții și bunicii, care până atunci plânseseră că Daniela plecase și nu știau ce se întâmplase cu ea, dacă era bine sau cum ar fi putut s-o găsească, s-au luminat deodată la față când au văzut-o intrând veselă călare pe falnicul și superbul Mânz.
Daniela le-a explicat bucuroasă că acesta este noul ei prieten și își dorea tare mult ca Mânz să locuiască cu ei de acum încolo. Părinții și bunicii Danielei erau așa de fericiți că fetița se întorsese acasă, nevătămată și cu o frumusețe de Mânz împreună cu ea. Nici ei nu mai văzuseră o așa frumusețe sălbatică, cu privire năzdrăvană și blândă în același timp și care inspira libertate prin toți porii.
Încet-încet, Mânz se integra în viața familiei Danielei și primii toată iubirea lor, iar el le dăruia la rândul său toată susținerea de care aveau nevoie în gospodărie – pornind de la căratul lemnelor din pădure până la plimbările de duminică sau poate doar ca să amuze prietenii care îi vizitau în week-end, facând tot felul de giumbușlucuri cu Daniela prinsă de coama lui.
De când Mânz locuia împreună cu familia Danielei, Daniela a început să-și facă din ce în ce mai mulți prieteni la școală, care veneau adeseori să o viziteze și să -i admire Mânzul cel superb. Acum că știa că Mânzul nu are să mai plece de lângă ea și vor fi împreună mereu, Daniela se delecta uneori cu Mânzul la o prăjiturică sau o bucățică de ciocolată pe care o savurau împreună duminica, atunci când ieșeau la plimbare prin pădure. Era un moment special pe care l-au păstrat, însă au continuat să mănânce mai multe fructe și legume proaspete și să se bucure împreună de fiecare moment din viața lor. Sfârșit!